Sa va spun ca e o porcarie pandemia asta si ca, pe langa boala, inspaimantatoare in sine, anxietatea ma omoara de fapt? S-a mai spus. Prefer depresia atacurilor de panica. Solutia mea de supravietuire, ca de obicei, e diversiunea. Mi-am data o treaba grea de facut si-acum sunt ingropata in carti, intr-un oras necunoscut, singura, fara bani, desi cu doua job-uri on top of everyting. Merg pe jos doua, trei ore pe zi, in zilele cand ies din chilia friguroasa, si beau iar cafea.
Imi vine sa ma apuc iar de fumat, de baut cafea, de citit noptile, de muncit in viteza si de trait in transa. Viata mea era mult mai simpatica si viitorul meu era mult mai clar: urma sa ma las de fumat, sa dorm noptile, sa fiu mai organizata si mai rationala.
Nu ne place sa vorbim despre anii traiti in comunism. Dar nici n-ar avea cine sa asculte. Cei din Occident habar n-au prin ce-am trecut. Marx li se pare inca un tip simpatic, iar comunismul n-a fost niciodata o idee rea. Cum a fost comunismul? Umilitor. Cum au fost cei 30 de ani fara comunism? Pentru cei mai multi probabil ca anxiosi. Viata in comunism era stabila, asezata, ca la inchisoare, cu zile identice si viitorul complet opac. Acum nimic nu e stabil, azi nu seamana cu maine, libertatea ne-a complicat viata teribil. Comunismul nostru, al celor care i-am supravietuit, e o insiruire bizara de simboluri: sacosa, cozile, cartile, blocuri de beton, pachetul de kent, avorturile, sticlele si borcanele, cafeaua din naut, frigul, intunericul, telejurnalul, bancurile, europa libera, hartia igienica.
In Europa nu se mai vorbeste deloc, UE nu s-a prins ca baietii de la partid guverneaza acum prin tarile bantuite de fantoma comunismului, nu se discuta serios si asta inca ne costa pe toti. De-asta ne-am luat campii si-am plecat afar, pentru ca la noi inca nu functioneaza nimic cum trebuie. 30 de ani s-au dus, se vor duce inca 30 si noi cu ei si nu vom apuca sa ne bucuram cu adevarat de schimbare.
N-ar trebui sa uitam, ba am putea sa incercam sa aflam ce s-a mai intamplat in lumea sedusa de ideea asta tampita, sa citim, pentru ca de-abia acum incep sa apara cartile serioase despre mizeria asta de comunism. Thierry Wolton a scrisa de curand trei volume, Călăii, Victimele și Complicii, care ne inspaimanta chiar si pe noi care am trait cate ceva.
Sunt afară. Nu e rău, dar e repede. Mă simt ca un fulg luat pe sus de un vârtej de întâmplări. E ca și când până acum m-am mișcat într-o mlaștină și fiecare mișcare era făcută prin mâlul ăla vâscos, care e România acum. Totul se face cu greutate acasă. Tot ce-am facut m-a epuizat, și nici n-am făcut mare brânză. Acum toate mi se-aștern la picioare. Mi se deschid uși după uși. Trebuie doar să fiu atentă și să intru repede, că n-o să fiu așteptată și rugată frumos. Dar uite că stau în curent.
why did the chicken cross the road
Plaja îngerilor se întinde de la Claude Mann și Jeanne Moreau până la? Eu n-am văzut îngeri recenți. Sau poate am văzut unul, dar l-am suspectat că e vreun dorian gray, pentru că n-avea vârstă și era ridicol de frumos. Vorbea franțuzește. Întreba dacă am văzut La baie des anges. Nu pe mine, dar am considerat că vous m-ar putea include așa că am plecat în seara asta la Nisa, în 1963 (Djuvara era deja în Nigeria). Ea era un înger căzut în păcatul de-a avea un corp franțuzesc pe care-l purta în niște rochițe franțuzești până la genunchii care nu se mai puteau despărți unul de altul, obligând gleznele fine să facă pași mici, mici, în pantofiorii franțuzești cu tocuri cui, până la cazino și înapoi în camera lui de hotel. El chiar era un înger, pe care regizorul a aranjat să-l întâlnească cu ea ca să nu-mi mai dezlipesc eu privirea de la ecran. Numărul ei norocos era 17. Și 17 și 1963. C’est trop pour moi.
Rien ne va plus. Les jeux sont faits.
Eroare se pare. 42 = 2 die Sensul vieții încă ne scapă. Alarma a fost falsă. Am fost certata de la Douglas Adams de-acasă: o glumă de autobază.
De ce să mint, simţeam, intuiam, încă de când ne-a fost comunicat tuturor răspunsul, chiar dacă multora nu le-a convenit, că trebuie să fie cel corect. Bineînţeles că nu m-aşteptam să fie 42, să fim serioşi, surpriza a fost totală, dar cumva mi se părea drept să fie 42, măcar pentru că era multiplu de 2. Şi iată că o minte mult mai strălucită ca a mea oferă şi o explicaţie. O asemnea bucurie nu m-a mai încercat de la aflarea veştii că marea teorema a lui Fermat a fost demonstrată. 42=2 die:
]
Îmi vine să cânt.
tristeţea pământului 