Posts Tagged ‘Simone’

dintr-o scrisoare de-acum 30 de ani a unei fetiţe de aproape 17 ani către prietena ei

Februarie 27, 2011

Uite că începe să semene a roman scrisoarea mea, sper că nu te plictisesc, oricum îţi permit s-o citeşti în mai multe şedinţe, pentru că eu nu mă las, nu mă las până nu-ţi mai îndrug încă un pic şi-o pagină despre ceea ce de obicei nu interesează pe nimeni: despre mine. Cel puţin tu nu mă poţi întrerupe, şi cum mă aflu momentan într-o vervă oratorică diluviană, îmi permit.

E o poveste. Despre un om. Şi o viaţă. Un om a cărui viaţă a început să semene cu o haină şi ale cărui iubite au asurzit. Da, da, au asurzit. Se consideră un om rezonabil. Pleacă când trebuie să plece şi se-ntoarce când trebuie să se-ntoarcă. De obicei lipseşte mult. Dar şi-a dat seama că are o anomalie în loc de suflet şi ar fi periculos să lege conversaţii. Ar fi un curaj stupid. S-ar apuca să să creadă că cuvintele înseamnă ceva şi până la urmă s-ar trezi vorbind despre ceea ce, de obicei, nu interesează pe nimeni: despre sine. Greşeala sare în ochi: ce de lucruri mai sunt de tăcut pe lume!

Vorbeam despre iubitele surde. Da, pentru că au încercat să intre în haina cu pricina, după prostul obicei de a iubi prin efracţiune. Mă rog, un timp era cald, năduşeau frumos, îi mai ajuta şi peisajul. Dar când le era lumea mai dragă, se apucau să pocnescă cusăturile. Pârâitul colosal cu care se termina dragostea lor le asurzea pe rând. Şi când el le întâlneşte azi pe stradă şi le spune „salut” observă în ochii lor o seninătate pe care nu o aveau înainte: seamănă cu păpuşile din magazne. Oricum, mai ciocnesc câte un pahar pe la o petrecere tâmpită, şi la sfârşit el pleacă trântind uşa, cu mâinile la spate, ca Napoleon, elucidat asupra faptului că iar a vrut marea cu sarea, ceea ce e cam mult. Ori marea, ori sarea. Atunci sarea.

Te şi sperii. Fetele astea o iau razna de mici.