Posts Tagged ‘Carol cel Mare’

dieta lui Carol cel Mare şi integrarea (gastronomică) europeană

Martie 17, 2011

Acum câţiva ani, Franţa şi Germania au decis că a sosit momentul elaborării unui manual de istorie comun, care să fie studiat de liceenii celor două ţări. Scopul manualului era de a legitima construcţia europeană prin elaborarea unui discurs istoric comun asupra zbuciumatei istorii franco-germane. Spre surprinderea tuturor – mai puţin a medieviştilor – comisia comună nu a avut nici o problemă în a găsi un numitor comun în tratarea unor evenimente din ultimele două secole. În reconcilierea istoriografică franco-germană obstacolul principal nu a fost cel de-al doilea război mondial, ci istoria lui Carol cel Mare. Charlemagne sau Karl der Große? Părintele Franţei sau al Germaniei? Sau, ca să fie toată lumea mulţumită, părintele Europei? Vă spuneam că toată lumea a fost surprinsă de acest lucru, mai puţin medieviştii. Şi asta pentru că cine îl citise pe Eginhard, biograful lui Carol, regăsise în Vita Caroli Magni toate dificultăţile integrării europene. Să luăm de pildă, pasajul despre dieta lui Carol cel Mare: „La mâncare şi băutură era cumpătat; mai cumpătat era însă la băutură, ca unul care detesta beţia la oricine, şi cu atât mai mult la el însuşi şi la ai săi. De la mâncare însă nu se putea abţine la fel de bine, încât adesea se plângea că posturile îi sunt dăunătoare. Cina lui zilnică era alcătuită din patru feluri de mâncare, în afară de friptura de vânat pe care vânătorii i-o făceau la frigare şi pe care o prefera oricărei alte mâncări.” Cum să înţelegem acest pasaj? La o primă lectură, am putea fi tentaţi să credem că Eginhard, după ce începe prin a ni-l prezenta pe Carol ca pe un bun creştin, îşi aduce aminte de ospeţele acestuia, la care probabil luase şi el parte, şi ni-l pârăşte: nici vorbă de cumpătare creştinească, împăratul era de fapt un gurmand. Trebuie însă să ne amintim că Eginhard nu scria pentru noi, ci pentru curtea fiului lui Carol cel Mare, şi de aceea întreaga biografie este un panegiric. Nu ni-l putem imagina pe cronicar spunându-i urmaşului lui Carol: ştiţi, părintele domniei voastre ar fi vrut să fie un bun creştin, dar îşi cam dădea în petic pe la ospeţe. De ironie, nici nu poate fi vorba. Dar atunci cum putea fi Carol cel Mare cumpătat la mâncare şi, în acelaşi timp, să înfulece patru feluri la cină plus friptură de vânat? Simplu, era o problemă de integrare europeană. Carol cel Mare era, în acelaşi timp, rege franc şi împărat roman, prin urmare trebuia să se conformeze celor două modele regale, german şi roman. Dacă nu în realitate, cel puţin în textul biografului său. Germanicii valorizau imaginea războinicului mâncău, în stare să îngurgiteze cantităţi enorme de hrană, în special carne, şi de băutură. Romanii în schimb apreciau cumpătarea şi alimentele vegetale. Iuliu Capitolinul spune cu dispreţ despre unul dintre primii împăraţi de origine barbară, Maxim Tracul: „ajunsese să mănânce şi patruzeci de livre de carne” şi că – lucru încă şi mai îngrozitor pentru un roman– „se pare că nu ar fi gustat niciodată zarzavaturi.” Vedeţi aşadar că lui Carol nu-i era deloc simplu să fie, deopotrivă, un vegetarian cumpătat ca un roman, şi un carnivor mâncău precum un germanic. După cum vedeţi dificultăţile integrării gastronomice europene ţin de mai bine de 1200 de ani şi nu sunt semne că se vor rezolva prea curând. Va mai trece ceva timp până când se vor găsi leberwursti lângă turnul Eiffel şi escargots à la bourguignonne lângă poarta Brandenburg. Dar până atunci, cu siguranţă Comisia Europeană va înfiinţa o comisie de gastronomi franco-germani care să scrie o carte comună de bucate.