Posts Tagged ‘Heloise si Abelard’

poveste medievală de dragoste între un teolog şi o călugăriţă

Februarie 26, 2011

Acum, că v-am atras atenţia, pot să vă dezamăgesc: e vorba de o poveste de dragoste castă. Mă rog, cel puţin de la un punct. Din momentul în care el este pedepsit de unchiul fetei într-un asemenea mod încât iubirea lor nu mai poate fi altfel. Până atunci, nici vorbă de castitate. Dacă nu mă credeţi pe mine, poate o credeţi pe ea: „Orice soţie, orice tânără fată te dorea atunci când nu erai de faţă şi lua foc atunci când erai prezent. Regine şi ducese mă invidiau pe mine, bucuriile mele şi ale patului meu.” Iar rândurile astea sunt scrise de o călugăriţă către fostul ei iubit într-o mănăstire pe la 1135. Dar, poate că ar trebui să vă spun povestea lor.

Locul: Paris, unde altundeva? Ea, Heloise, între 15 şi 25 de ani, foarte frumoasă, bine educată, curtată. El, Abelard, pe la 35 de ani, foarte inteligent, plin de sine, un universitar în devenire. Cum s-au cunoscut? Clasic, unchiul ei îl angajează pe el ca profesor particular. Ce s-a întâmplat în continuare vă puteţi da şi singuri seama. O să-l las totuşi pe el să vă povestească: „Mâinile mele rătăceau mai mult pe trupul ei, decât întorceau paginile; dragostea ne îndemna să ne privim mai mult unul pe celălalt decât să citim din cărţi. Pentru a evita orice suspiciune, câteodată o mai loveam, dar aceste lovituri veneau din dragoste şi tandreţe mai degrabă decât din mânie şi enervare.” Si tot aşa (v-am spus că-i plin de sine). Până la urmă s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Unchiul îşi dă seama, ei fug şi se căsătoresc. Si ar fi putut trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Asta dacă el nu ar fi avut visuri de mărire. Aşa că se întoarce la Paris pentru a deveni cel mai mare teolog al vremii. Ceea ce a şi reuşit. Doar că, pe parcurs, a pierdut-o pe ea. Să vă spun cum. Pe la 1115, când se petrecea povestea, aproape toţi teologii erau celibatari, fără însă ca asta să fie o regulă. El, temându-se ca nu cumva căsătoria să-i distrugă cariera, a convins-o pe ea să se ascundă, pentru o vreme, într-o mănăstire. Numai că, în occidentul medieval, retragerea la mănăstire a unuia dintre soţi era una dintre metodele de a anula căsătoria (o alta era să descoperi, brusc, că soţul sau soţie ţi-era rudă de sânge). Unchiul fetei consideră retragerea ei la mănăstire ca o formă de repudiere, şi enervat la culme, acţionează. Împreună cu câţiva prieteni pătrunde în camera lui şi-l castrează. Ei bine, de-abia de-acum înainte începe cu adevărat povestea lor dragoste. Peste 15 ani, el deja devenise un teolog faimos şi ea stareţă la o mănăstire de călugăriţe. Totul a pornit de la el. A vrut să-şi consolideze faima de teolog cu o biografie trăznet. A găsit un titlu catchy: Istoria nefericirilor mele. Apoi, în lipsa unei edituri (nu prea erau pe atunci), a rugat câţiva prieteni călugări să copieze textul şi l-a lansat pe piaţa. Un succes monstru. Până când ea a pus mâna pe o copie. Apoi s-a enervat şi i-a scris că, de fapt, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum le-a povestit el. Normal, el i-a răspuns, ca un intelectual subtil: ba da. Si tot aşa până când, împreună, au scris una dintre cele mai triste poveşti de dragoste. Dacă vă întrebaţi cine e de vină pentru nefericirea lor am să spun. Nu, nu orgoliul lui. Nici supunerea ei. Nici măcar unchiul ei posesiv şi violent. Epoca? Nici pomeneală. De vină a fost dorinţa lor de a trăi „cum se cuvine,” adică de a se căsători. Nu o spun eu, ci o spune chiar ea: „In dragostea noastră, toate legile dreptăţii au fost răsturnate. Pentru că, atâta vreme când ne-am bucurat de o iubire interzisă şi ne-am abandonat plăcerilor trupului, Dumnezeu ne-a cruţat. Însă atunci când am îndreptat purtarea noastră, când am făcut ceea ce se cuvenea, şi am înlocuit ruşinea plăcerilor cu o căsătorie cinstită, atunci Domnul şi-a abătut mânia asupra noastră, şi nu a îngăduit o uniune pură deşi, atâta vreme, îngăduise una impură.” Ei, cum vi se par aceste gânduri pentru o călugăriţă de pe la 1130?

Anunțuri