Archive for the ‘fratele meu vechi’ Category

dieta lui Carol cel Mare şi integrarea (gastronomică) europeană

Martie 17, 2011

Acum câţiva ani, Franţa şi Germania au decis că a sosit momentul elaborării unui manual de istorie comun, care să fie studiat de liceenii celor două ţări. Scopul manualului era de a legitima construcţia europeană prin elaborarea unui discurs istoric comun asupra zbuciumatei istorii franco-germane. Spre surprinderea tuturor – mai puţin a medieviştilor – comisia comună nu a avut nici o problemă în a găsi un numitor comun în tratarea unor evenimente din ultimele două secole. În reconcilierea istoriografică franco-germană obstacolul principal nu a fost cel de-al doilea război mondial, ci istoria lui Carol cel Mare. Charlemagne sau Karl der Große? Părintele Franţei sau al Germaniei? Sau, ca să fie toată lumea mulţumită, părintele Europei? Vă spuneam că toată lumea a fost surprinsă de acest lucru, mai puţin medieviştii. Şi asta pentru că cine îl citise pe Eginhard, biograful lui Carol, regăsise în Vita Caroli Magni toate dificultăţile integrării europene. Să luăm de pildă, pasajul despre dieta lui Carol cel Mare: „La mâncare şi băutură era cumpătat; mai cumpătat era însă la băutură, ca unul care detesta beţia la oricine, şi cu atât mai mult la el însuşi şi la ai săi. De la mâncare însă nu se putea abţine la fel de bine, încât adesea se plângea că posturile îi sunt dăunătoare. Cina lui zilnică era alcătuită din patru feluri de mâncare, în afară de friptura de vânat pe care vânătorii i-o făceau la frigare şi pe care o prefera oricărei alte mâncări.” Cum să înţelegem acest pasaj? La o primă lectură, am putea fi tentaţi să credem că Eginhard, după ce începe prin a ni-l prezenta pe Carol ca pe un bun creştin, îşi aduce aminte de ospeţele acestuia, la care probabil luase şi el parte, şi ni-l pârăşte: nici vorbă de cumpătare creştinească, împăratul era de fapt un gurmand. Trebuie însă să ne amintim că Eginhard nu scria pentru noi, ci pentru curtea fiului lui Carol cel Mare, şi de aceea întreaga biografie este un panegiric. Nu ni-l putem imagina pe cronicar spunându-i urmaşului lui Carol: ştiţi, părintele domniei voastre ar fi vrut să fie un bun creştin, dar îşi cam dădea în petic pe la ospeţe. De ironie, nici nu poate fi vorba. Dar atunci cum putea fi Carol cel Mare cumpătat la mâncare şi, în acelaşi timp, să înfulece patru feluri la cină plus friptură de vânat? Simplu, era o problemă de integrare europeană. Carol cel Mare era, în acelaşi timp, rege franc şi împărat roman, prin urmare trebuia să se conformeze celor două modele regale, german şi roman. Dacă nu în realitate, cel puţin în textul biografului său. Germanicii valorizau imaginea războinicului mâncău, în stare să îngurgiteze cantităţi enorme de hrană, în special carne, şi de băutură. Romanii în schimb apreciau cumpătarea şi alimentele vegetale. Iuliu Capitolinul spune cu dispreţ despre unul dintre primii împăraţi de origine barbară, Maxim Tracul: „ajunsese să mănânce şi patruzeci de livre de carne” şi că – lucru încă şi mai îngrozitor pentru un roman– „se pare că nu ar fi gustat niciodată zarzavaturi.” Vedeţi aşadar că lui Carol nu-i era deloc simplu să fie, deopotrivă, un vegetarian cumpătat ca un roman, şi un carnivor mâncău precum un germanic. După cum vedeţi dificultăţile integrării gastronomice europene ţin de mai bine de 1200 de ani şi nu sunt semne că se vor rezolva prea curând. Va mai trece ceva timp până când se vor găsi leberwursti lângă turnul Eiffel şi escargots à la bourguignonne lângă poarta Brandenburg. Dar până atunci, cu siguranţă Comisia Europeană va înfiinţa o comisie de gastronomi franco-germani care să scrie o carte comună de bucate.

 

Anunțuri

despre prietenie

Martie 1, 2011

Aţi auzit cu siguranţă de Oreste şi Pilade, de Teseu şi Piritou, de Damon şi Pythias. N-aţi auzit? Naşpa. Înseamnă că n-aveţi pic de cultură clasică (carevasăzică greco-romană). Pesemne, atunci când auziţi de Troia vă gândiţi la Brad Pitt. Da, da, filmul ală în care Brad Pitt – Ahile se supără că prietenul lui Patrocle (nu, nu e vorba de câinele Lizucăi) a fost ucis şi îl răzbună târându-l pe Hector în jurul cetăţii. Vă amintiţi? Ei bine Ahile şi Patrocle sunt, ca şi celelalte male-pairs, prieteni. Nu contează ce fel de prieteni. Dacă vreţi să credeţi că erau gay foarte bine, sunteţi politically corect şi v-a plăcut Brokeback Mountain. Dacă vi-i imaginaţi ca war buddies, şi mai bine, înseamnă că visaţi, cast, la o camaderie masculină. Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre faptul că sunt prieteni. Buni prieteni. Gata să moară unul pentru celălalt. Cărora viaţa li se pare de netrăit altfel decât pentru, şi întru prietenie. Şi de prietenia asta se alege praful atunci când intră în peisaj creştinismul. Nu săriţi să mă contraziceţi. Am şi martori. Augustin. Sfântul Augustin.

Pe când era păgân şi, deşi maică-sa îl tot cicălea, el nici nu se gândea să se convertească şi să devină sfânt, lui Augustin îi moare cel mai bun prieten. Pentru că-l citise pe Cicero şi fusese educat în spiritul virtuţii, Augustin ştia prea bine ce trebuia să simtă un greco-roman în acele momente. Doar că nu poate. „Da, eram foarte nenorocit şi totuşi viaţa aceea plină de durere îmi era mai scumpă chiar decât prietenul pe care-l pierdusem. Căci, deşi aş fi dorit să mi-o schimb cu una mai plăcută, n-aş fi vrut totuşi să-mi pierd mai degrabă viaţa decât prietenul; şi nu ştiu dacă aş fi consimţit să-mi dau viaţa pentru prietenul meu, aşa cum se spune despre Oreste şi Pylade, că au preferat să moară alături, unul pentru altul. Eu eram însă stăpânit de un simţământ ciudat, cu totul deosebit de al celor doi prieteni: greaţa de a trăi, dar deopotrivă şi teama de moarte mă apăsau la fel de greu.” Şi tot aşa un capitol întreg, pentru a găsi, în cele din urmă, o justificare propriei laşităţi sau, poate, o înţelegere mai profundă: „Şi poate că singurul lucru care mă îndepărta de moarte era teama ca nu cumva, o dată cu mine, să moară cu totul şi acela pe care îl iubisem atât de mult.” Frumos, nu? O dramă sufletească în toată regula, cu prieteni, cu gânduri despre moarte şi viaţă, cu referinţe clasice. Mă rog, tot tacâmul. Vreţi să ştiţi cum a privit, retrospectiv, această dramă Augustin, după ce s-a creştinat? A redus tot zbuciumul sufletesc la un singur cuvânt: ineptia. Aşa că, buni creştini, gândiţi-vă doar la Dumnezeu şi la mântuirea voastră individuală şi mai lăsaţi-i dracului pe prietenii voştri, că doar de-asta am progresat 2000 de ani. N-o să ne luăm acum după nişte greci şi romani încuiaţi. Care mai erau şi gay.

P.S. Poate ar fi timpul să mai lăsaţi blogosfera şi mai accesaţi şi voi o carte. Cum ar fi Cicero, Despre prietenie

de când preferăm tabloidele? de pe la 1500

Februarie 28, 2011

V-aţi întrebat vreodată de ce continentul descoperit de Columb se numeşte America şi nu Columbia? Amerigo Vespucci, navigatorul de la care vine numele Americii, nu a ajuns acolo printre primii şi nici măcar n-a fost cel dintâi care să-şi fi dat seama că Indiile Occidentale nu sunt totuna cu cele orientale, ci un cu totul alt continent. Atunci, de ce America şi nu Columbia? Cum a reuşit Amerigo Vespucci să-i fure lui Columb ditamai continentul? Răspunsul e simplu: prin literatură. Ceea ce a contat nu a fost talentul de navigator, nici cel de geograf, ci abilitatea scriitoricească. Amerigo, imediat ce s-a întors din expediţii, s-a aşternut pe scris povestiri de călătorie. Nu-i vorbă, şi Columb făcuse acelaşi lucru. Spre deosebire însă de Columb, fire habotnică şi niţeluş prea serioasă, Amerigo şi-a dat seama imediat ce ar avea succes pe piaţă. În vreme ce Columb era rezervat, spunând tot timpul că e nevoie de noi expediţii pentru a cunoaşte mai bine locurile şi indigenii, Amerigo i-a dat cititorului tot ceea ce acesta îşi dorea. Iar europeanul de la 1500 nu avea gusturi prea rafinate. Două teme erau suficiente pentru a-i capta atenţia şi Amerigo nu a ezitat să le folosească din plin: sexul şi violenţa. Ca să înţelegeţi mai bine, am să vă dau câteva exemple. Columb spune că, după câte a auzit, unii indieni ar fi canibali. Şi se opreşte aici. Amerigo în schimb nu se sfiieşte să exploateze subiectul şi să bată câmpii cu neruşinare.  El povesteşte conversaţiile lui cu un canibal care a mâncat 300 de oameni, descrie cititorului fleicile de carne omenească sărată agăţate de grinzi şi discută pe îndelete problema gustului şi a eventualelor reţete. Cea de-a doua temă, sexul. Columb spune că toţi bărbaţii indigeni pe care i-a văzut păreau să se mulţumească cu o singură femeie. Câh! Naşpa! Amerigo în schimb se dezlănţuie. De la reţete de mărire a penisului cu şerpi veninoşi, până la succesul nebun pe care călătorii europeni îl au la femeile indiene, toate clişeele sunt speculate de Amerigo. Care în plus mai face şi pe pudicul spunând că nu ne poate povesti totul „din raţiuni de pudoare.” Urmarea: europenii şi-au smuls unul altuia din mâini scrierile lui Amerigo şi au numit un continent după el, în vreme ce pe Columb l-au considerat un individ excentric, ignorându-l şi lăsându-l să moară sărac şi cuprins de deznădejde. Vi se pare cunoscută povestea? De vreo 500 de ani, tot citim tabloide şi-i răsplătim pe cei care le scriu. Ne-am prins că indivizii speculează fanteziile şi temerile noastre cele mai banale. Dar nu ne pasă. Ne place. Poate că d’aia nu mai are nimeni timp să descopere un nou continent.

Nota: Postările fratelui meu vechi chiar sunt ale fratelui meu vechi, cel care locuieşte în evul mediu, v-am mai spus, concentraţi-vă.

un neamţ marchiz de Ialomiţa

Februarie 27, 2011

Aţi citit titlul? Dacă vă închipuiţi cumva că e o metaforă neinspirată, sub care se ascunde mai ştiu eu ce aluzie la vreun baron local sau vreo ştire despre noul antrenor al Unirii Urziceni să ştiţi că vă înşelaţi. E vorba chiar de un marchiz, cu diplomă de înnobilare, cu blazon şi cu tot ce-i mai trebuie unui marchiz. Bineînţeles că n-aţi auzit niciodată la şcoală de el. Povestea lui este dintre cele pe care istoricii nu le scriu în manualele şcolare. De ce, n-aş putea să vă spun. Poate de ruşine, poate pentru că nu o înţeleg, sau poate pentru îşi dau seamă că povestea neamţului ajuns marchiz de Ialomiţa  ne-ar ajuta să înţelegem mai bine cine suntem. Şi cum ne-apasă o istorie pe care nu o cunoaştem, dar de care nu putem scăpa.

Povestea lui începe, cum încep de regulă poveştile medievale, într-un loc cu totul surprinzător. Pe la 1500, în Segovia, un oraş foarte îndepărtat de Ialomiţa, a avut loc cea mai neaşteptată întâlnire. Acolo, tocmai în Spania, s-a inventat marchizatul de Ialomiţa. Personajele poveştii sunt doar două. Un român şi un neamţ. Nu-i aşa că sună a banc? Poate ar fi mai bine să vi-l povestesc aşa. Că prea devenisem serios.

Aşadar, pe la 1500, un român şi un neamţ s-au întâlnit în Segovia. Românul, şmecher, pretindea că este moştenitorul tronului Ţării Româneşti şi de aceea îşi luase, pe lângă prenumele de Nicolae şi numele de Basarab. Neamţul, pe numele lui Hans Heher, era un negustor destul de bogat, dar cam fraier de felul lui şi care visa, ca orice orăşean medieval mai înstărit, să devină nobil. Românul a simţit imediat că-i rost de-o ţeapă, i-a spus neamţului că el este domnitorul Ţării Româneşti şi s-a oferit pe dată să-i îndeplinească visul şi să-l facă marchiz. De Ialomiţa. Şi neamţul chiar a pus botul. I-a dat o sumă frumuşică de bani şi-n schimb s-a ales cu o diplomă de înnobilare, în care era numit „markgraff von Jalonitz,” şi primea în dar toate castelele, cetăţile şi satele din acel ţinut. A primit chiar şi un blazon, cu un corb negru ce ţinea în cioc o cruce galbenă. Pe bune. Povestea are şi un epilog. Herr Hans, sau poate vreun nepot de-al lui, a încercat să vină să revendice Ialomiţa. N-a ajuns însă până acolo pentru că s-a oprit la saşii din Braşov, să le-arate diploma şi să-i întrebe de una, de alta. Ce i-au spus braşovenii n-aş putea să vă spun, dar povestea marchizului de Ialomiţa se găseşte şi acum în arhiva Bisericii Negre, copiată pe la 1800 de un arhivist pe un caiet.

Acum, c-am terminat de povestit, îmi dau seamă că e un banc cam prost. Şi nici ca poveste nu-i cine ştie ce. Un neamţ ţepuit de un român. Am tot auzit din astea. Da` pun pariu că pe ăla cu rusul, americanul şi chinezul nu-l ştiţi.

fratele meu vechi locuiește în evul mediu:

Februarie 26, 2011

poveste medievală de dragoste între un teolog şi o călugăriţă

Februarie 26, 2011

Acum, că v-am atras atenţia, pot să vă dezamăgesc: e vorba de o poveste de dragoste castă. Mă rog, cel puţin de la un punct. Din momentul în care el este pedepsit de unchiul fetei într-un asemenea mod încât iubirea lor nu mai poate fi altfel. Până atunci, nici vorbă de castitate. Dacă nu mă credeţi pe mine, poate o credeţi pe ea: „Orice soţie, orice tânără fată te dorea atunci când nu erai de faţă şi lua foc atunci când erai prezent. Regine şi ducese mă invidiau pe mine, bucuriile mele şi ale patului meu.” Iar rândurile astea sunt scrise de o călugăriţă către fostul ei iubit într-o mănăstire pe la 1135. Dar, poate că ar trebui să vă spun povestea lor.

Locul: Paris, unde altundeva? Ea, Heloise, între 15 şi 25 de ani, foarte frumoasă, bine educată, curtată. El, Abelard, pe la 35 de ani, foarte inteligent, plin de sine, un universitar în devenire. Cum s-au cunoscut? Clasic, unchiul ei îl angajează pe el ca profesor particular. Ce s-a întâmplat în continuare vă puteţi da şi singuri seama. O să-l las totuşi pe el să vă povestească: „Mâinile mele rătăceau mai mult pe trupul ei, decât întorceau paginile; dragostea ne îndemna să ne privim mai mult unul pe celălalt decât să citim din cărţi. Pentru a evita orice suspiciune, câteodată o mai loveam, dar aceste lovituri veneau din dragoste şi tandreţe mai degrabă decât din mânie şi enervare.” Si tot aşa (v-am spus că-i plin de sine). Până la urmă s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Unchiul îşi dă seama, ei fug şi se căsătoresc. Si ar fi putut trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Asta dacă el nu ar fi avut visuri de mărire. Aşa că se întoarce la Paris pentru a deveni cel mai mare teolog al vremii. Ceea ce a şi reuşit. Doar că, pe parcurs, a pierdut-o pe ea. Să vă spun cum. Pe la 1115, când se petrecea povestea, aproape toţi teologii erau celibatari, fără însă ca asta să fie o regulă. El, temându-se ca nu cumva căsătoria să-i distrugă cariera, a convins-o pe ea să se ascundă, pentru o vreme, într-o mănăstire. Numai că, în occidentul medieval, retragerea la mănăstire a unuia dintre soţi era una dintre metodele de a anula căsătoria (o alta era să descoperi, brusc, că soţul sau soţie ţi-era rudă de sânge). Unchiul fetei consideră retragerea ei la mănăstire ca o formă de repudiere, şi enervat la culme, acţionează. Împreună cu câţiva prieteni pătrunde în camera lui şi-l castrează. Ei bine, de-abia de-acum înainte începe cu adevărat povestea lor dragoste. Peste 15 ani, el deja devenise un teolog faimos şi ea stareţă la o mănăstire de călugăriţe. Totul a pornit de la el. A vrut să-şi consolideze faima de teolog cu o biografie trăznet. A găsit un titlu catchy: Istoria nefericirilor mele. Apoi, în lipsa unei edituri (nu prea erau pe atunci), a rugat câţiva prieteni călugări să copieze textul şi l-a lansat pe piaţa. Un succes monstru. Până când ea a pus mâna pe o copie. Apoi s-a enervat şi i-a scris că, de fapt, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum le-a povestit el. Normal, el i-a răspuns, ca un intelectual subtil: ba da. Si tot aşa până când, împreună, au scris una dintre cele mai triste poveşti de dragoste. Dacă vă întrebaţi cine e de vină pentru nefericirea lor am să spun. Nu, nu orgoliul lui. Nici supunerea ei. Nici măcar unchiul ei posesiv şi violent. Epoca? Nici pomeneală. De vină a fost dorinţa lor de a trăi „cum se cuvine,” adică de a se căsători. Nu o spun eu, ci o spune chiar ea: „In dragostea noastră, toate legile dreptăţii au fost răsturnate. Pentru că, atâta vreme când ne-am bucurat de o iubire interzisă şi ne-am abandonat plăcerilor trupului, Dumnezeu ne-a cruţat. Însă atunci când am îndreptat purtarea noastră, când am făcut ceea ce se cuvenea, şi am înlocuit ruşinea plăcerilor cu o căsătorie cinstită, atunci Domnul şi-a abătut mânia asupra noastră, şi nu a îngăduit o uniune pură deşi, atâta vreme, îngăduise una impură.” Ei, cum vi se par aceste gânduri pentru o călugăriţă de pe la 1130?