Posts Tagged ‘Augustin’

despre prietenie

Martie 1, 2011

Aţi auzit cu siguranţă de Oreste şi Pilade, de Teseu şi Piritou, de Damon şi Pythias. N-aţi auzit? Naşpa. Înseamnă că n-aveţi pic de cultură clasică (carevasăzică greco-romană). Pesemne, atunci când auziţi de Troia vă gândiţi la Brad Pitt. Da, da, filmul ală în care Brad Pitt – Ahile se supără că prietenul lui Patrocle (nu, nu e vorba de câinele Lizucăi) a fost ucis şi îl răzbună târându-l pe Hector în jurul cetăţii. Vă amintiţi? Ei bine Ahile şi Patrocle sunt, ca şi celelalte male-pairs, prieteni. Nu contează ce fel de prieteni. Dacă vreţi să credeţi că erau gay foarte bine, sunteţi politically corect şi v-a plăcut Brokeback Mountain. Dacă vi-i imaginaţi ca war buddies, şi mai bine, înseamnă că visaţi, cast, la o camaderie masculină. Dar nu despre asta e vorba aici. Ci despre faptul că sunt prieteni. Buni prieteni. Gata să moară unul pentru celălalt. Cărora viaţa li se pare de netrăit altfel decât pentru, şi întru prietenie. Şi de prietenia asta se alege praful atunci când intră în peisaj creştinismul. Nu săriţi să mă contraziceţi. Am şi martori. Augustin. Sfântul Augustin.

Pe când era păgân şi, deşi maică-sa îl tot cicălea, el nici nu se gândea să se convertească şi să devină sfânt, lui Augustin îi moare cel mai bun prieten. Pentru că-l citise pe Cicero şi fusese educat în spiritul virtuţii, Augustin ştia prea bine ce trebuia să simtă un greco-roman în acele momente. Doar că nu poate. „Da, eram foarte nenorocit şi totuşi viaţa aceea plină de durere îmi era mai scumpă chiar decât prietenul pe care-l pierdusem. Căci, deşi aş fi dorit să mi-o schimb cu una mai plăcută, n-aş fi vrut totuşi să-mi pierd mai degrabă viaţa decât prietenul; şi nu ştiu dacă aş fi consimţit să-mi dau viaţa pentru prietenul meu, aşa cum se spune despre Oreste şi Pylade, că au preferat să moară alături, unul pentru altul. Eu eram însă stăpânit de un simţământ ciudat, cu totul deosebit de al celor doi prieteni: greaţa de a trăi, dar deopotrivă şi teama de moarte mă apăsau la fel de greu.” Şi tot aşa un capitol întreg, pentru a găsi, în cele din urmă, o justificare propriei laşităţi sau, poate, o înţelegere mai profundă: „Şi poate că singurul lucru care mă îndepărta de moarte era teama ca nu cumva, o dată cu mine, să moară cu totul şi acela pe care îl iubisem atât de mult.” Frumos, nu? O dramă sufletească în toată regula, cu prieteni, cu gânduri despre moarte şi viaţă, cu referinţe clasice. Mă rog, tot tacâmul. Vreţi să ştiţi cum a privit, retrospectiv, această dramă Augustin, după ce s-a creştinat? A redus tot zbuciumul sufletesc la un singur cuvânt: ineptia. Aşa că, buni creştini, gândiţi-vă doar la Dumnezeu şi la mântuirea voastră individuală şi mai lăsaţi-i dracului pe prietenii voştri, că doar de-asta am progresat 2000 de ani. N-o să ne luăm acum după nişte greci şi romani încuiaţi. Care mai erau şi gay.

P.S. Poate ar fi timpul să mai lăsaţi blogosfera şi mai accesaţi şi voi o carte. Cum ar fi Cicero, Despre prietenie

Anunțuri