Archive for the ‘cărţile mă omoară’ Category

un film din muzica unei vieţii a lui Makine

August 6, 2012

Comand un film după Muzica unei vieţi a lui Andrei Makine. Sa fie gata in primavara, zic. In rolul lui Alex Berg: Tobias Menzies.Aceasta este o comanda ferma. Nu, nu m-am gandit la regizor. Surprindeti-ma.

(What I’m saying here, Tobias, just in case you do not speak romanian, is that you should make a movie based on Andrei Makine’s book: Music of a Life)

leapșa: din carte în carte până departe

Iulie 13, 2012

Am primit o leapșă de la ușa interzisă care m-a dezmorțit și m-am hotărât să șterg praful pe-aici și să mai aşez pe raft câte o poveste. O să pun la vedere excursia din carte-n carte promisă ascultătoarei de poveşti.

Am plecat în India cu Sega, Namaste, şi gândul la Eliade a apărut inevitabil. Mi-am zis să-i dau încă o şansă lui Gavrilescu să găsească drumul bun de La ţigănci până acasă.  Domnul profesor mi-a deschis cheful de călătorit în timp, şi am plecat după Ioana Pârvulescu în secolul 19.  Şi pentru că Viaţa începe vineri, m+am dus după el, după Vineri, în Robinson Crusoe. Lacrimile lui Robinson m-au trimis în Minima moralia lui Pleşu. Pleşu la Topîrceanu. Topîrceanu m-a făcut să râd de Bacilul Koch. Nu e de râs, dar în Spuma Zilelor  lui Boris Vian tuberculoza e un nufăr. Nufărul lui Vian m-a aruncat în Lacul lui Kawabata.

Dau leapşa din carte în carte mai departe: Andrei, Luizei, lui pantacruel, in finlanda, in subterana, dincolo de timp

ma impart astazi intre fidelitatea pe care o datorez tutungeriei de peste drum si senzatia ca totul e vis

Ianuarie 23, 2012

Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat,

iar apoi a uitat.

Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez

Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,

Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.

Am ratat totul.

Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.

Educaţia ce mi s-a dat

Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.

Am fugit la ţară croind planuri măreţe.

Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,

Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.

Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun.

La ce să mă mai gândesc?

eugenisme. scheletele din dulapul victorian

August 24, 2011

Darwin descoperă ceva simplu de povestit – nu vă spun ce, trebuie să fi auzit voi niște zvonuri -și scrie omul o carte. Toată lumea o citește. Nimeni nu înțelege nimic, cu excepția popilor, poate, care-l înjură, dovadă că ei chiar au priceput ceva. Grav e că unii cred c-au înțeles unde bate Darwin. Au citit  ei printre rânduri, au făcut ochii mici, au dus mâna la tâmplă, au șoptit inteligent în barbă, ahaa, și-au dus mai departe gândirea lui Darwin în bălării. Un bou, mă scuzați, e Francis Galton, un fel de văr cu Darwin, care observă că hoții, criminalii, și în general ăștia mai bruneți cu fruntea îngustă fac prea mulți copii, s-ar putea să ne bată la selecția naturală, we have to do some thing. Să-i sterilizăm, zice. OK. Done. Mă rog, nu chiar, sunt prea mulți. Nu merge așa cu bucata, hai să studiem problema, să curățăm specia cu cap, științific, să rămână și să se înmulțească doar geniile. Și așa domnul Galton pune bazele eugenismului (nu,nu vine de la eu geniu, nici de la eu gen, are o etimologie grecească, google it). Nice, zic americanii, well done, man. Și iau și ei eugenismul să-l folosească cu rost, uite e numai bun pentru o lege nouă a imigraţiei, de exemplu. Zer gut, zice și neamțul Eugen Fisher, care transpira nervos în Namibia observând că un negru rămâne negru și când se-ntâmplă să aibă un tată blond cu ochii albaștri. Si daca tot fusese invitat în lagărul de concentrare, abia inventat, vorbim de 1904, 1907, și organizat nemțește de domnul Trotha pe o insulă, l-a încurajat să-i extermine frumos pe cei cazați acolo, cu metodă și cu acte în regulă, civilizat. Fisher se întoarce în Germania, în laborator, la Kaiser Wilhelm Institute, își continuă nestingerit cercetările, finanțate ghiciți de cine, de Rockefeller Foundation, scrie o carte. Hitler se-ntâmplă c-o citește.

Pe scurt, la început de secol 20, genocidul pare să fi fost deja  fundamentat de englezi, experimentat si birocratizat de germani, finanțat de americani. Eugenismul era o ceață prea deasă în capul prea multor oameni. Naziștii n-au apărut chiar din senin.

o explicatie din 1926:

August 19, 2011

Pri­vind, în ma­ri­le ora­şe de azi, imen­se­le aglo­me­ra­ţii de fi­in­ţe uma­ne, care vin şi se duc pe străzi sau se îm­bul­zesc la fes­ti­va­luri şi la ma­ni­fes­tări pu­bli­ce, un gând îşi face loc în min­te, ob­se­dant:

Este oare as­tăzi po­si­bil ca un om de două­zeci de ani să-şi facă un pro­iect de via­ţă care să aibă ca­rac­te­ris­tici in­di­vi­du­a­le şi care, prin ur­ma­re, să poa­tă fi re­a­li­zat prin pro­pria sa ini­ţia­ti­vă şi prin efor­tu­ri­le sale per­so­na­le?

Când în­cear­că să des­fă­şoa­re aceas­tă ima­­gi­ne în fan­te­zia sa, n-o să-şi dea sea­ma oare că este, dacă nu im­po­si­bi­lă, cel pu­ţin im­pro­ba­bi­lă, pen­tru că nu are la dis­po­zi­ţie spa­ţiul în care s-o adă­pos­teas­că şi în care să se poa­tă miş­ca în voie? Va con­sta­ta re­pe­de că pro­iec­tul său se iz­beş­te de cel al ve­ci­nu­lui, va simţi cât de mult via­ţa ve­ci­nu­lui o apa­­să pe a sa.

Des­cu­ra­ja­rea îl va duce, cu uşu­rin­ţa de adap­ta­re pro­prie vâr­stei, spre re­nun­ţa­rea nu nu­­­mai la ori­ce act, ci, mai mult, la ori­ce do­rin­ţă per­so­na­lă, şi el va cău­ta o so­lu­ţie con­tra­ră, ima­gi­nân­du-şi atunci, pen­tru sine, o via­ţă stan­dard; şi va în­ţe­le­ge că pen­tru a o ob­ţi­ne, tre­buie să o so­li­ci­te sau să o cea­ră în co­lec­ti­vi­tate, îm­pre­u­nă cu cei­lalţi. Şi de aici, ac­ţiu­nea în masă.

Oana Pellea si Fernando Pessoa (cu 2 de l si 2 de s)

Iulie 19, 2011

Nu m-am omorât după Oana Pellea. Dar s-a priceput să-mi aleagă şi să-mi citească nişte versuri. Astea:

Mi-am dorit totdeauna doar să stau în soare sau în ploaie – în soare când era soare şi în ploaie pe vreme de ploaie (şi nicicând contrariul), să simt căldura şi frigul şi vântul, şi să mă mulţumesc cu atât. Odată am iubit, am crezut că voi fi iubit, dar nu am fost iubit. Nu am fost iubit dintr-o singură mare pricină – fiindcă nu trebuia să se-ntâmple. M-am consolat revenind în soare şi sub ploaie, aşezându-mă din nou pe pragul casei mele. Până la urmă, câmpiile nu sunt la fel de verzi pentru cei iubiţi cât sunt ele pentru cei neiubiţi. A simţi înseamnă a fi distrat.

Pessoa abia am aflat c-a existat şi c-a lăsat un cufăr plin din care aştia tot scot cărţi. A, şi că şi-a inventat heteronimi care să scrie şi să semneze în locul lui, când era plecat să se odihnească şi poate să se gândească, sub pat, şi nu vroia să se lase gasit.

toţi spun că ea nu arată aşa, dar n-are nici o importanţă, aşa o să arate

Aprilie 26, 2011

După o vreme i-am şoptit lui Picasso că mi-a plăcut portretul pe care i-l făcuse Gertrudei Stein. Da, a zis, toţi spun că ea nu arată aşa, dar n-are nici o importanţă, aşa o să arate, a zis.


„Judecata de Apoi a tuturor abecedarelor”

Aprilie 18, 2011

” Pierdută, gângă­vită, tremurândă, nu ştiu cum am trecut fără inci­dente prin A şi B. La C însă s-a produs catastrofa. Abecedarul de pe pupitru îl văd şi azi. Deschis tocmai la C. Deasupra literelor era desenată o pasăre neagră privind cam fioros de pe ramura unui pom. C-U-C rostea tata calm, îndem­nându-mă să repet după el: C-U-C. Silabiseam şi eu, ce să fac? După vreo două–trei aplicaţii practice, tata a hotă­rât brusc să treacă la stadiul superior. Şi s-a preci­pi­tat: – Acum repede, spune-le împreună, repede, auzi, hai, ce aştepţi?! Deodată singură, pierdută, neînţelegând ce mi se cere, zbătându‑mă fără ajutor, am aruncat o privire panicată pe ilustraţia din abecedar spre pasărea tuturor nenorocirilor mele şi am spus într-un suflu: Cioară. Chiar aşa, Cioară în loc de Cuc. S-a lăsat o mare tăcere. Ca la Judecata de Apoi a tuturor abecedarelor. După care, cu pasul lui cel mai ferm (nu se glumea în casa noastră cu cultura), tata s-a dus s-o cheme pe mama şi din pragul uşii, arătându-mă cu degetul, a lansat: „Ia-ţi fiica de aici: e o imbecilă“. Exit Monica cu pupitru cu tot.” Monica Lovinescu, La apa Vavilonului


„Am descoperit literele târziu şi nesigur. Pe la şase ani am dat primul număr de lectură. Ştiam oarecum literele şi am fost aşezat în faţa manualului de istorie al vărului meu, cu cinci ani mai mare ca mine. Am deschis cartea şi ochii mi-au căzut peste un bust. M-am chinuit ceva în gând, pe urmă am rostit răspicat: „Haşomer!” Hohotele de râs pe care le-am declanşat m-au lăsat perplex. „Homer, nu Haşomer” a zis taică-meu. „Bine, dar mi-aţi spus că ăsta e haş!” am răspuns eu jignit-furios.” Vlad Zografi, Sfârşitul cărţilor

ce vede un englez musafir în România interbelică

Aprilie 18, 2011

În 1937, scriitorul britanic Sacheverell Sitwell e invitat de familia Callimachi în România. Peste nici un an, Sir Sacheverell Sitwell publică la Londra volumul Roumanian Journey, frumos tipărit şi legat, cu fotografii în alb-negru. Cartea o vom citi după Bookfest, acum ne uităm la poze:

nu-s hippies ci gipsies

nu e Chicago, e Cluj

„vroiam să trec pe la tine, dar era apă caldă şi-am făcut un duş”

Aprilie 14, 2011

[…] stătea la jumătate de metru. L-am privit fără să mi se mişte un muşchi pe faţă, am mai făcut un pas şi i-am întins mâna. Era palid. Nu ştiu de unde mai găseşte să mai slăbească. E atât de slab încât i se văd oasele prin haine şi nasul lui care este destul de proporţional, pare lungit.

— „Ce mai faci?“

—[….] „Mulţumesc bine, d-ta ce mai faci?“

A început să-mi bâlbâie ceva cu: „Trebuie să viu să-ţi aduc cartea“. N-am răspuns nimic. Stăteam cu mâinile în buzunarele hainei şi priveam vag spre sală sau spre el. Cu cât tăceam mai mult, cu atât se simţea mai prost.

„Am fost azi în strada Washington şi vroiam să trec pe la tine, dar era apă caldă şi-am făcut un duş.“ Apoi în faţa tăcerii: „Tu ce-ai făcut?“

Am tăcut iar până s-a simţit maximum de prost […]