„vroiam să trec pe la tine, dar era apă caldă şi-am făcut un duş”

[…] stătea la jumătate de metru. L-am privit fără să mi se mişte un muşchi pe faţă, am mai făcut un pas şi i-am întins mâna. Era palid. Nu ştiu de unde mai găseşte să mai slăbească. E atât de slab încât i se văd oasele prin haine şi nasul lui care este destul de proporţional, pare lungit.

— „Ce mai faci?“

—[….] „Mulţumesc bine, d-ta ce mai faci?“

A început să-mi bâlbâie ceva cu: „Trebuie să viu să-ţi aduc cartea“. N-am răspuns nimic. Stăteam cu mâinile în buzunarele hainei şi priveam vag spre sală sau spre el. Cu cât tăceam mai mult, cu atât se simţea mai prost.

— „Am fost azi în strada Washington şi vroiam să trec pe la tine, dar era apă caldă şi-am făcut un duş.“ Apoi în faţa tăcerii: „Tu ce-ai făcut?“

Am tăcut iar până s-a simţit maximum de prost […]

jurnalul unei fete greu de multumit

Stat toatã ziua în casă. Un fel de lene. Nu ca lenea mea obiş­nuită. O lene nouă de îndrăgostită. […]  privesc în tavan, cu gândul la S., la viaţa asta uluitoare prin care trec de-atâţia ani şi care fuge cu un aer ascuns, pe nesimţite. E a doua sau a treia oară că sunt conştientă de schimbarea de ritm şi de fiecare dată aceeaşi tristeţe, aceeaşi uimire, aceeaşi ciudă că nu pot să prind viaţa cu o mână fermă şi s-o opresc o clipă. În clipe dintr-astea am avut conştiinţa morţii, acut conştiinţa inca­pa­cităţii omului de a interveni în orice fel, acut conştiinţa că visăm. E idiot şi trist şi iremediabil.

Sunt îndrăgostită quia absurdum. Îndrăgostită ca şi când nu ar exista moarte, ca şi când n-aş fi iremediabil singură în faţa ei, ca şi când viaţa ar fi ceea ce pare la prima vedere în co­tidian, un lucru echilibrat, o certitudine (uneori bună, uneori rea, dar o certitudine). Iubesc, descoperind dragostea ca şi când aş fi primul om care iubeşte, văzând dintr-odată în mod acut ceva ce nu ştiam, ceva ce nu aşteptam, ceva ce nu era în pro­gram, şi-anume incontrolabilul din dragoste, miracolul, iraţionalul, fatalitatea.

Am vrut un flirt, o aventură, o legătură sexuală. N-am reu­şit. „Lucruri mici pentru oameni mici, lucruri mari pentru oameni mari.“ I-am spus şi lui S. cu un biet surâs melancolic: „Ce să facem? Ne consolăm cu acest aparent delir de gran­doare.“ Ce să fac?! E o incapacitate în mine de compromisuri, de lucru pe jumătate de măsură. Îmi trebuie maximum, îmi trebuie infinitul mării, orizontul; îmi trebuie claritatea cris­talină, curăţie, lumină peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic. Sunt exigentă cu viaţa, aşa cum am fost o viaţă întreagă cu mine, şi dacă are să-mi dea la cap şi în domeniul acesta am sã fiu nenorocită ca un câine, am să mă zvârcolesc ca de o rană fizică, dar n-are să mă mire pentru că ştiu că nu-i îngăduit omului să desăvârşească nimic, să atingă perfecţiunea în nimic. Mă aştept să primesc lovitura din spate când îmi va fi mai neavenită. Dar, dacã nu voi desăvârşi această mare dragoste, vreau ca cel puţin nici aici, ca şi în celelalte lu­cruri să nu fie vina mea. Am să dau tot în această mare dra­goste pentru că aşa-i frumos, să dai tot. Şi aştept să văd cum vor râde zeii de data asta.