Posts Tagged ‘Liiceanu’

un fragmenţel dintr-o cărticică miştocuţă scrisă de un ursuleţ

Februarie 28, 2011

La români, când există, politeţea publică ia forma diminutivului. Ceea ce se obţine prin el este ieşirea în întâmpinare amestecată cu un soi de punere la dispoziţie şi, nu de puţine ori, cu o subspecie a slu­gărniciei. Un soi de cumsecădenie lipsită de stil, o bunăvoinţă de ţoapă răzbat în această alintare exce­sivă a lucrurilor. Cu ajutorul câtorva sufixe, ele sunt făcute să intre în scenă pe vârful degetelor, să devină mici, drăgălaşe, uşoare ca un fulg, pufoase şi îndul­cite. Diminutivul e îndulcitorul la îndemână, ingre­dientul universal care le răpeşte lucrurilor gravitaţia lor naturală. Tot ce „cade“ în spaţiul discuţiei este amortizat prin diminutiv şi împins în ograda unei politeţi de mahala.

Prima oară m-a frapat diminutivul într-un ca­bi­­­­net medical, când, întinzându-mă pe patul de con­sul­taţie, asistenta care mă pregătea pentru nu ştiu ce analiză mi-a spus cu o voce mică: „– Şi-acum vă rog să întindeţi mânuţele pe lângă corp.“ Or, eu am mâinile mari. Indignat, am ridicat braţul în aer, l-am privit încă o dată atent, ca nu cumva să mă înşel, şi i-am spus: „– Doamnă, uitaţi-vă şi dumnea­­voastră: sunt astea mânuţe?“ E limpede că doamna care mă pregătea pentru analiză voia, în mod incon­ştient, să mă facă să redescopăr copilăria, vârsta diminuti­vului continuu şi singura în care fericirea e şi ea constantă. Nici alte părţi ale corpului meu n-au fost scutite de proba diminutivului. La o şe­din­ţă de masaj mi s-a spus: „– Acum şi celălalt picio­ruş.“ Cred că e inutil să mai precizez că, mâinile fiind, cam la orice om, corelate cu picioarele, şi în ca­zul aces­ta era vorba mai degrabă de labe decât de picioruşe.

De-atunci, în aproape fiecare zi a vieţii mele sau aproape în orice împrejurare, mă pândeşte un dimi­nutiv; unul menit să mă mângâie, să mă îmbuneze, să mă flateze, să mă facă să mă simt, cu un preţ atât de mic, bine. În avion: „– Gentuţa… Vă rog s-o băgaţi sub scaunul din faţă.“ La comenzi de taxi: „– Maşina dumneavoastră soseşte în şapte minu­ţele.“ La magazin: „– Daţi-mi, vă rog, cărduleţul!“; sau „– Aveţi aici bonuleţul“; sau „– Să nu uitaţi fac­turica“; sau: „Iată şi chitănţica“. La bancă: „– Bănuţii îi punem într-un pliculeţ.“ La restaurant: „– Berica dumnea­voastră.“ Până şi despre maşina pe care am ne­gociat-o într-un show room mi s-a spus la sfârşitul conversaţiei: „– Maşinuţa dumneavoastră, dacă o luaţi, ar sosi în două săptămâni.“ M-am şi văzut, în pan­taloni scurţi, scoţând-o dintr-o cutie (pardon, cu­tiuţă) şi conducând-o prin curte cu tele­comanda.

De unde atâta tandreţe publică? Înotăm vânjos în tranziţie traver­sând o mare catifelată de sufixe: „-şori“, „-şoare“, „-uţe“, „-ici“…