Archive for the ‘cărţile mă omoară’ Category

asa sunt eu, prost

aprilie 8, 2011

Citesc și râd:

„În seara asta bem şampanie şi pe urmă ne iubim.“ Am deschis o cutie de sardele, am prăjit pâiniţă şi am scos sticla de la congelator unde o pusesem să se răcească mai repede. Destup dopul cu grijă, ea vine cu paharele… Când mă uit, două pahare pricăjite scoase din bufet.  Luşcuţă, nu astea, iubito, avem pahare de cristal, adu-le pe alea!  Alea când o să fim cu musafiri. Mă duc în debara, unde pusese ea cutia, dau s-o iau, ea se opune. Ce-i cu tine, Vali?  Astea sunt pentru musafiri.  Apăi mormântul cui le-o dumnezăit azi şi mâne… am zis, descărcându-mă de clocotul care mi se urcase la cap… Musafiri, zici? Musafiri?! Nu mă pot bucura de ceva decât dacă avem musafiri?! Dă drumul cutiei din mâini, că te zdrobesc. Aşa! Fără să mă grăbesc, am luat unul câte unul paharele şi am dat cu ele de gresie făcându-le zob. Apoi m-am îmbrăcat şi am ieşit pe uşă fără s-o trântesc.

And more:

Pino a întrebat-o pe Allison: Când ai fost prima dată în România? La 17 ani şi… venit Sighişoara. Ţi-a plăcut? O-hoo, şi încă foarte mult. Cum ţi se par românii?  Forte drăguţi şi inteligenţi. Ai cunoscut vreo unul mai… de aproape? Nu. Nu m-am futat cu nici unul.  De ce? Nu ştiu nici eu, zice ea necăjită că n-a vrut s-o futeze nici unul.



jurnalul unei fete greu de multumit

aprilie 1, 2011

Stat toatã ziua în casă. Un fel de lene. Nu ca lenea mea obiş­nuită. O lene nouă de îndrăgostită. […]  privesc în tavan, cu gândul la S., la viaţa asta uluitoare prin care trec de-atâţia ani şi care fuge cu un aer ascuns, pe nesimţite. E a doua sau a treia oară că sunt conştientă de schimbarea de ritm şi de fiecare dată aceeaşi tristeţe, aceeaşi uimire, aceeaşi ciudă că nu pot să prind viaţa cu o mână fermă şi s-o opresc o clipă. În clipe dintr-astea am avut conştiinţa morţii, acut conştiinţa inca­pa­cităţii omului de a interveni în orice fel, acut conştiinţa că visăm. E idiot şi trist şi iremediabil.

Sunt îndrăgostită quia absurdum. Îndrăgostită ca şi când nu ar exista moarte, ca şi când n-aş fi iremediabil singură în faţa ei, ca şi când viaţa ar fi ceea ce pare la prima vedere în co­tidian, un lucru echilibrat, o certitudine (uneori bună, uneori rea, dar o certitudine). Iubesc, descoperind dragostea ca şi când aş fi primul om care iubeşte, văzând dintr-odată în mod acut ceva ce nu ştiam, ceva ce nu aşteptam, ceva ce nu era în pro­gram, şi-anume incontrolabilul din dragoste, miracolul, iraţionalul, fatalitatea.

Am vrut un flirt, o aventură, o legătură sexuală. N-am reu­şit. „Lucruri mici pentru oameni mici, lucruri mari pentru oameni mari.“ I-am spus şi lui S. cu un biet surâs melancolic: „Ce să facem? Ne consolăm cu acest aparent delir de gran­doare.“ Ce să fac?! E o incapacitate în mine de compromisuri, de lucru pe jumătate de măsură. Îmi trebuie maximum, îmi trebuie infinitul mării, orizontul; îmi trebuie claritatea cris­talină, curăţie, lumină peremptorie de soare cald. Nu pot face decât o mare dragoste sau nimic. Sunt exigentă cu viaţa, aşa cum am fost o viaţă întreagă cu mine, şi dacă are să-mi dea la cap şi în domeniul acesta am sã fiu nenorocită ca un câine, am să mă zvârcolesc ca de o rană fizică, dar n-are să mă mire pentru că ştiu că nu-i îngăduit omului să desăvârşească nimic, să atingă perfecţiunea în nimic. Mă aştept să primesc lovitura din spate când îmi va fi mai neavenită. Dar, dacã nu voi desăvârşi această mare dragoste, vreau ca cel puţin nici aici, ca şi în celelalte lu­cruri să nu fie vina mea. Am să dau tot în această mare dra­goste pentru că aşa-i frumos, să dai tot. Şi aştept să văd cum vor râde zeii de data asta.


un fragmenţel dintr-o cărticică miştocuţă scrisă de un ursuleţ

februarie 28, 2011

La români, când există, politeţea publică ia forma diminutivului. Ceea ce se obţine prin el este ieşirea în întâmpinare amestecată cu un soi de punere la dispoziţie şi, nu de puţine ori, cu o subspecie a slu­gărniciei. Un soi de cumsecădenie lipsită de stil, o bunăvoinţă de ţoapă răzbat în această alintare exce­sivă a lucrurilor. Cu ajutorul câtorva sufixe, ele sunt făcute să intre în scenă pe vârful degetelor, să devină mici, drăgălaşe, uşoare ca un fulg, pufoase şi îndul­cite. Diminutivul e îndulcitorul la îndemână, ingre­dientul universal care le răpeşte lucrurilor gravitaţia lor naturală. Tot ce „cade“ în spaţiul discuţiei este amortizat prin diminutiv şi împins în ograda unei politeţi de mahala.

Prima oară m-a frapat diminutivul într-un ca­bi­­­­net medical, când, întinzându-mă pe patul de con­sul­taţie, asistenta care mă pregătea pentru nu ştiu ce analiză mi-a spus cu o voce mică: „– Şi-acum vă rog să întindeţi mânuţele pe lângă corp.“ Or, eu am mâinile mari. Indignat, am ridicat braţul în aer, l-am privit încă o dată atent, ca nu cumva să mă înşel, şi i-am spus: „– Doamnă, uitaţi-vă şi dumnea­­voastră: sunt astea mânuţe?“ E limpede că doamna care mă pregătea pentru analiză voia, în mod incon­ştient, să mă facă să redescopăr copilăria, vârsta diminuti­vului continuu şi singura în care fericirea e şi ea constantă. Nici alte părţi ale corpului meu n-au fost scutite de proba diminutivului. La o şe­din­ţă de masaj mi s-a spus: „– Acum şi celălalt picio­ruş.“ Cred că e inutil să mai precizez că, mâinile fiind, cam la orice om, corelate cu picioarele, şi în ca­zul aces­ta era vorba mai degrabă de labe decât de picioruşe.

De-atunci, în aproape fiecare zi a vieţii mele sau aproape în orice împrejurare, mă pândeşte un dimi­nutiv; unul menit să mă mângâie, să mă îmbuneze, să mă flateze, să mă facă să mă simt, cu un preţ atât de mic, bine. În avion: „– Gentuţa… Vă rog s-o băgaţi sub scaunul din faţă.“ La comenzi de taxi: „– Maşina dumneavoastră soseşte în şapte minu­ţele.“ La magazin: „– Daţi-mi, vă rog, cărduleţul!“; sau „– Aveţi aici bonuleţul“; sau „– Să nu uitaţi fac­turica“; sau: „Iată şi chitănţica“. La bancă: „– Bănuţii îi punem într-un pliculeţ.“ La restaurant: „– Berica dumnea­voastră.“ Până şi despre maşina pe care am ne­gociat-o într-un show room mi s-a spus la sfârşitul conversaţiei: „– Maşinuţa dumneavoastră, dacă o luaţi, ar sosi în două săptămâni.“ M-am şi văzut, în pan­taloni scurţi, scoţând-o dintr-o cutie (pardon, cu­tiuţă) şi conducând-o prin curte cu tele­comanda.

De unde atâta tandreţe publică? Înotăm vânjos în tranziţie traver­sând o mare catifelată de sufixe: „-şori“, „-şoare“, „-uţe“, „-ici“…

frumoasele străine. cărtărescu. cărtărescu.

februarie 28, 2011

Am ajuns la Frumoasele străine într-o seară. O carte ușoară, de citit în metrou, de râs, asta mi s-a spus. O fi fost ușoară, că altfel m-ar fi durut brațele după cele cinci, șase ore, cât am ținut-o, fiindcă n-am putut s-o las din mână. Cărtărescu mi-a povestit până pe la 3 noaptea, de parcă ar fi fost lângă mine. Și l-am ascultat cu sufletul la gură, că doar ne știam de-o viață. Știi apartamentul meu, ăla din Colentina fără nici un unghi drept, îmi zicea. Ei, cum nu, îl știu dintr-un poem. Am fost cu Agop, cu Iaru, cu Gabriela. Care Gabriela. Adameșteanu. Aha, sigur, o știu, îi știu. Vorbea despre prietenii lui, Nichita, Garcia Marquez,  care sunt și ai mei, Bucureștiul lui urât, care e și-al meu, despre Paris, al nostru al tuturor, umilinţele îndurate de el, şi de mine, frigul lui şi-al meu, despre comunismul lui, și-al meu, polițiștii noștri. M-a făcut să râd cu lacrimi, să oftez, să-mi notez niște replici mișto – plimbă nişte glume de-a lungul şi de-a latul cărţii, cam cum fac stand-up comedians.  M-am gândit că trebuie să fii mare ca să ai curajul să scrii despre tine așa cum o face Cărtărescu în Frumoasele străine. Generos, frumos, fabulos, comic, spumos, trist dar adevărat, cool. Danke, Cărtă.

P.S. În atenţia domnilor Porumboiu, Mungiu, Cristi Puiu, şi care mai sunteţi, ar ieşi cel puţin 5 filme geniale din cartea asta. Eu să zic să cam gata cu scenariile proprii, e păcat să treceţi pe lângă asemenea poveşti. Woody Allen e mic, e nimic pe lângă Cărtărescu. Vreau filmul, filmele!

despre frumuseţea uitată a vieţii

februarie 27, 2011

Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

 

„the world forgetting, by the world forgot. eternal sunshine of the spotless mind”

februarie 26, 2011

eternal sunshine of the spotless mind

confesiunile unui cafegiu. scrisa de un sobolan, despre sobolanii si sobolaniile de la import-exportul de ieri. sau pe ce e construit capitalismul de azi.

martie 23, 2010

Sub frumosul titlu, apărut de ceva vreme la H, care te poate induce în eroare, am găsit toată oroarea subterană comunistă. Comunismul nostru, al celor care n-am apucat temniţele, a fost anestezierea prin foame, frig şi întuneric. În cartea asta, scrisă de un şobolan din comerţul socialist, dincolo de mirosul ademenitor al boabelor de cafea proaspăt râşnite, îi găsim pe cei cărora nu le-a fost foame în comunism, ba dimpotrivă. Da, ştiu, e o carte bine scrisă, e povestea unui amărât, care s-a descurcat şi el cum a putut, cu solda de 25 de lei din armată şi câştigul de 1.000 de lei la  „loto ” al nevestei şi-a luat pământ de casă cu 9.000 de lei (aritmetica mea nu-i gaseste pe restul de 8.000), salariul de primitor-distribuitor de 1000 de lei, mai târziu, i-a adus venituri „suplimentare  ” de 3.000 de lei, naşul l-a pus şef de secţie, a învăţat „meserie ” de la unul şi de la altul, s-a integrat şi el în sistem, ce era să să facă, avea doar familie. Domnule, nu există paragraf fără o învârteală, fără o minciună călduţă, fără un calcul meschin. Cartea e presărată cu bârfe grase fie despre mai marii partidului, despre securiştii-şefi de depozite, fie despre actorii, medicii, scriitorii Bucureştiului anilor ’60-’80. Bârfe de pus la păstrare, îndosariate cu grijă într-o memorie antrenată să clasifice şi să valorifice orice informaţie, bârfe care ar fi putut folosi mai târziu, şi au şi folosit. Dar omul citea cărţi, vedea filme, preţuia lumea bună prigonită, avea în subsol adevăratele valori, puse la borcan, le scotea dacă şi când era cazul. Le vorbeşte de bine pe valorile astea, vrea să ne intre şi nouă pe sub piele, ştie că suntem sensibili la oamenii  subţiri, cu şcoală, principii şi iubitori de frumos, care mai mişcau izolaţi prin apartamentele lor prăfuite, ba chiar cu admiraţie, că doar şi pe seama lor se puteau face bani frumoşi, şi a şi făcut. Relaţiile! Oh, da, relaţiile, s-ar putea face o teză de doctorat pe marginea lor. Tentaculele relaţiilor construite atunci răzbesc până astăzi, n-aveam nici o îndoială, dar aici am aflat şi cum. Printre marii şi micii noştri oameni de afaceri, printre oamenii de partid de azi, îi veţi identifica pe monştrii născuţi din experimentul cretin care a fost comunismul povestit în cartea asta.

Trebuie citită. Cu multă lămâie să vă mai taie greaţa, dar luaţi de citiţi să nu uitaţi. Sau aşteptaţi audiobookul îndulcit de vocea lui Rebengiuc:

M-a înfuriat cartea, dar asta nu înseamnă că n-am observat lumea cafegiilor armeni. Singurul lucru pe care vreau să-l ţin minte este cafeau lui Avedis Carabelaian.

Din păcate, sau nu – până la urmă, ce ştiu eu?- , cei care n-au cunoscut mizeria comunistă citesc cartea în altă cheie.  Şi ca să nu aveţi doar punctul meu de vedere pricinos, uite, vă trimit la o cronică de catifea cu aromă de cafea aici.

barfa pe marginea unei scrisori a lui pascal catre fermat

martie 10, 2010

Prin secolul 17, în Franţa, din plictiseală, Pascal şi Fermat într-un schimb de mailuri încep să-şi pună întrebări tâmpite: cum împarţi banii la un joc de zaruri, dacă a patra partidă este întreruptă, iar scorul până atunci fusese, să zicem, 2-1. Mă rog, v-am spus că-i bârfă, n-am amănunte, dar ideea e clară, fiind întreruptă partida, trebuia să începi să faci presupuneri. Fermat, care cică era genial, îi scrie lui Pascal în două trei rânduri: uite-aşa, ăsta e rezultatul problemei. Pascal, încercând să descopere ce naiba a gândit Fermat în spatele răspunsului laconic, începe să lege lucrurile. Şi tot aşa, din scrisoare în scrisoare, cu ajutorul nesuferitului de Fermat, care l-a pus să gândească, trecându-şi pe curat o ciornă, atent să nu-i curgă cerneala din pana de gâscă şi să nu fi scris  greşit quod erat demonstrandum, Pascal s-a trezit că a pus pe hârtie teoria probabilităţilor. Da, acea teorie fără de care băncile şi asigurările nu ar şti cum să ne calculeze ratele şi dobânzile, fără de care Volvo n-ar şti cum să ne construiască maşini mai sigure, acea teorie fără de care n-ar exista lumea modernă de azi şi n-ar avea vedere spre mâine.

Şi asta nu e tot, am auzit că Vlad Zografi, editor la H (vorbeşte despre colecţia lui aici), o să scoată o carte despre povestea asta scrisă de Keith Devlin (nu ştiu cine e, de unde  să ştiu, aţi văzut voi în ţara asta vreodată vreun talkshow cultural, vreun ziar, vreun radio care să se ocupe cu astfel de prostii?). Nu ştiu nici care va fi titlul cărţii la noi, la ei e The Unfinished Game: Pascal, Fermat, and Seventeenth-Century Letter that Made the World Modern.

Conform teoriei probabilităţilor, probabil că nu vom afla când va apărea cartea, iar o dată apărută va trece neobservată şi, în sfârşit, când ne vom aduce aminte să o căutăm, nu o vom mai găsi în librării.