un neamţ marchiz de Ialomiţa

Aţi citit titlul? Dacă vă închipuiţi cumva că e o metaforă neinspirată, sub care se ascunde mai ştiu eu ce aluzie la vreun baron local sau vreo ştire despre noul antrenor al Unirii Urziceni să ştiţi că vă înşelaţi. E vorba chiar de un marchiz, cu diplomă de înnobilare, cu blazon şi cu tot ce-i mai trebuie unui marchiz. Bineînţeles că n-aţi auzit niciodată la şcoală de el. Povestea lui este dintre cele pe care istoricii nu le scriu în manualele şcolare. De ce, n-aş putea să vă spun. Poate de ruşine, poate pentru că nu o înţeleg, sau poate pentru îşi dau seamă că povestea neamţului ajuns marchiz de Ialomiţa  ne-ar ajuta să înţelegem mai bine cine suntem. Şi cum ne-apasă o istorie pe care nu o cunoaştem, dar de care nu putem scăpa.

Povestea lui începe, cum încep de regulă poveştile medievale, într-un loc cu totul surprinzător. Pe la 1500, în Segovia, un oraş foarte îndepărtat de Ialomiţa, a avut loc cea mai neaşteptată întâlnire. Acolo, tocmai în Spania, s-a inventat marchizatul de Ialomiţa. Personajele poveştii sunt doar două. Un român şi un neamţ. Nu-i aşa că sună a banc? Poate ar fi mai bine să vi-l povestesc aşa. Că prea devenisem serios.

Aşadar, pe la 1500, un român şi un neamţ s-au întâlnit în Segovia. Românul, şmecher, pretindea că este moştenitorul tronului Ţării Româneşti şi de aceea îşi luase, pe lângă prenumele de Nicolae şi numele de Basarab. Neamţul, pe numele lui Hans Heher, era un negustor destul de bogat, dar cam fraier de felul lui şi care visa, ca orice orăşean medieval mai înstărit, să devină nobil. Românul a simţit imediat că-i rost de-o ţeapă, i-a spus neamţului că el este domnitorul Ţării Româneşti şi s-a oferit pe dată să-i îndeplinească visul şi să-l facă marchiz. De Ialomiţa. Şi neamţul chiar a pus botul. I-a dat o sumă frumuşică de bani şi-n schimb s-a ales cu o diplomă de înnobilare, în care era numit „markgraff von Jalonitz,” şi primea în dar toate castelele, cetăţile şi satele din acel ţinut. A primit chiar şi un blazon, cu un corb negru ce ţinea în cioc o cruce galbenă. Pe bune. Povestea are şi un epilog. Herr Hans, sau poate vreun nepot de-al lui, a încercat să vină să revendice Ialomiţa. N-a ajuns însă până acolo pentru că s-a oprit la saşii din Braşov, să le-arate diploma şi să-i întrebe de una, de alta. Ce i-au spus braşovenii n-aş putea să vă spun, dar povestea marchizului de Ialomiţa se găseşte şi acum în arhiva Bisericii Negre, copiată pe la 1800 de un arhivist pe un caiet.

Acum, c-am terminat de povestit, îmi dau seamă că e un banc cam prost. Şi nici ca poveste nu-i cine ştie ce. Un neamţ ţepuit de un român. Am tot auzit din astea. Da` pun pariu că pe ăla cu rusul, americanul şi chinezul nu-l ştiţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: