ma impart astazi intre fidelitatea pe care o datorez tutungeriei de peste drum si senzatia ca totul e vis

Rămân azi perplex, asemeni cuiva care a meditat şi a aflat,

iar apoi a uitat.

Mă împart astăzi între fidelitatea pe care o datorez

Tutungeriei de peste drum, ca lucru real în exterior,

Şi senzaţia că totul e vis, ca lucru real în interior.

Am ratat totul.

Dar cum nu aveam mari ambiţii, poate că totul era nimic.

Educaţia ce mi s-a dat

Am gonit-o pe fereastra din spatele casei.

Am fugit la ţară croind planuri măreţe.

Doar că acolo n-am găsit decât iarbă şi copaci,

Iar când dădeam de oameni, ei erau ca toţi ceilalţi.

Acum plec de la fereastră, mă aşez pe un scaun.

La ce să mă mai gândesc?

piesă într-un act cu patru personaje. un singur actor, trei aproximari

Carnage sau Doamne, ce macel! sau Le Dieu du carnage nu e chiar un film, e o piesă într-un act filmată. Bine scrisă, isteață, haioasă. Ar fi putut fi savuroasă într-o altă distribuție. Christoph Waltz n-a fost de-ajuns. Buni actori altminteri și ceilalți trei, dar nu pentru filmul ăsta. Uite așa mi s-a făcut dor de teatru și de actorii de scândură.

The Artist, ce surpriză!

Nu văzusem trailerul, nu citisem nimic pe imdb, nu mai auzisem de Michel Hazanavicius. Știam doar c-a luat niște premii la Golden Globes. Și nici măcar n-a fost ăsta motivul pentru care l-am ales. Aveam doar chef de un film nou. Surpriza a fost totală! N-am mai văzut de mult un film atât de frumos. Îmi pare rău doar că nu l-am văzut într-o sală de cinematograf. Filmul avea nevoie de un ecran mare, iar eu de o sală plină care să zâmbească și să suspine odată cu mine. Chapeau, domnule Hazanavicius, sper să mai aud de matale.

trebuie sa ies din casa trebuie sa ies din casa trebuie sa ies

maraton de desene animate. topul meu:

aveți ceva de adăugat? de comentat?

bad hair day

Mi-am, da, cu foarfeca, eu cu mâna mea. Capul meu arată ca o mătură. Faţa mea nu mai arată a faţa mea de mult. Nu ştiu a cui e şi cum a ajuns acolo, pe capul meu ca o mătură. Eu însămi nu mai arăt a nimic şi nimic. Nici bucurie, nici tristeţe, nici inteligenţă, nici interes. Mi-am tras un zâmbet abulic care confuzează pe toată lumea. Îmi fug mânile în gesturi nepotrivite de copil tâmpit. Mi se vorbeşte cu o politeţe precaută. Trebuie sa dorm. Asta e. De-aici mi se trage, de la nopţile chinuite de nesomn. Să dorm macar până-mi creşte părul la loc. Dintre toate acţiunile posibile eu aleg să pun mâna pe foarfecă şi să mă ciuntesc, în loc să merg la film, să merg la patinoar, sa merg la teatru, să sar într-un picior, să stau în cap, să spăl vasele, să cos un tiv, să tricotez un plover, să scriu ceva despre Dubliners pe blog, să mângâi motanul, să dau o fugă-n Finlanda să-i spun la multi ani, să fac o plăcintă, să repar frigiderul, să oho, câte altele aş fi putut să fac. Dar asta e, fac alegeri proaste. De tot felul. Din totdeauna. Nu ştiu ce să mă mai fac cu mine. O să-mi spuneţi că ştiu dar nu vreau. Ei bine, chiar ştiu:  trebuie să mă las de fumat dacă vreau să pot să dorm până o să-mi crească pletele la loc. Şi dacă nici n-o să mai fumez ce-mi mai rămâne? Hai că v-am încuiat. Cu Dubliners-ul lui Joyce. De fapt cu The Dead din Dubliners-ul lui Joyce. Cu tristeţile astea feminine care apar de nicăieri, din nimic, şi strică cheful şi viaţa câte unei dorinţe sănătoase şi pline de bune intenţii masculine.

umor tampit pentru ucis eroina dramatica care-s io

mă duc

Mă sperii, mă cutremur, mă trezesc, tot în vis, mă duc. Umblu, lucru, mă obosesc, mă omor, urăsc, înnebunesc,  tot în vis, mă duc. Zac pe patul de moarte, pe canapeaua de moarte, pe scaunul de la birou de moarte, la volanul pejoului de moarte, zac în mine de moarte vie ca proasta: mă râd, mă plâng, fac glume bune, zâmbesc, sunt deșteaptă de moarte. Fac lucruri minunate. Sunt un om serios, din ce în ce mai serios. Mă mușcă singurătatea asta de fund, seară de seară, de-o viață, o tâmpită. Mă duc dracului. Sunt dusă.

sinatra, sinatra, de doua zile mi se unduieste-n cap cu privirea lui sticloasa sinatra. e grav?

gertrude stein l-a invatat pe woody allen cum sa faca un film pentru mine, dupa miezul noptii, la paris

Alice B. Toklas le deschide ușa, Hemingway îl prezentă pe nevrotic Gertrudei, ei i se pare adorabil, o face să râdă și are un motiv serios, în sfârșit, să-l ignore pe Pablo, care începuse s-o plictisească îngrozitor. Cât timp și-a pierdut madam Stein cu el, câte ședințe la psihiatru a ratat Woody Allen din cauza cursurilor ăstora extravagante și mai ales cum a reușit să facă naveta nu se știe, dar efectul a fost spectaculos. Știu ce spun, am fost la Paris la miezul nopții și am plecat prin ploaie cu un zâmbet lățit pe față, care m-a ținut toată ziua și n-a trecut decât cu o aspirină, o vitamina C și o baie fierbinte.